un drum nou

Delta - 2021.08.24-09.04-55.jpg

Unii i-ar spune despărțire, eu o iau ca pe un drum nou. Nu știu încotro va duce, nu am energie să analizez asta, am obosit să fiu profund, probabil m-au tocit anii. Contrar unor opinii, eu nu m-am umplut de resentimente, nu am nimic de reproșat nimănui, nu caut și nici nu am găsit vinovați, mi se pare că e o etapă nouă a vieții, ne învârtim și gravităm în jurul viselor noastre. Am ajuns la momentul în care acest angrenaj al vieții nu mai funcționează normal, îl auzi cum scrâșnește sub presiunea zilnică al activităților cotidiene, rugina aceea depusă pe o relație veche, pe alergătura fără de sens a zilei de mâine, pe orizontul mereu bifat, dar netrăit, pe cantitate fără calitate, pe meteoriți efemeri, pe acest drum cu sens unic uns cu prioritate divină bifată de atât de multe caractere înaintea ta. Și totuși, există un STOP, un moment de cumpănă când, chiar și pentru o secundă, realizezi că linia de tramvai este pentru mase, iar tu, ciudatul, visezi la niște aripi pe care majoritatea nu le-ar încerca, fiind siguri că nu li s-ar potrivi sau că s-ar prăbuși imediat. Nu e vina lor, așa e lumea, siguranța primează, incertitudinea nu, e molima relațiilor. O ușă închisă bine ține emoțiile departe de vise și caracterul de realitate.

În schimb, mie îmi place să le las larg deschise, să circule aerul, zâmbetele și oamenii prin ele, lacătele nu m-au caracterizat niciodată. Dar constat că am ajuns un actor defect, fără niciun pic de empatie, confirm cu DA sau NU acțiuni mecanice, în care opinia ei e fără valoare, curge pe lângă mine, îmi inundă gândurile cu situații neesențiale, chestii care nu mă mai preocupă, un fel de ceață care îmi îngrădește orizontul.

A fost parte din viața mea, a fost aleasa mea, am zâmbit, râs și plâns împreună, au trecut decenii peste noi. Asta rămâne, nu o șterge nimeni, cel puțin nu din inima mea. Noi toți rămânem interconectați, viața ne va purta înainte, nu dispărem în neant, doar că drumul nostru va fi un pic altfel. Sper să nu mă urăști, sper să ne întâlnim cu drag în continuare, să ne salutăm, poate să schițăm un zâmbet când ne vom revedea, să pretindem că am rămas aceeași, mereu iubitori și visători. Hai, te rog, dulcea mea bere blondă! 

raționament

mana.jpg

O planetă de aș fi, mi-aș rezolva cam toate problemele. Una faină, așa ca Terra, dar fără rasa umană care defechează și poluează peste tot, una fără PET-uri, una din asta verde, una cu râuri, ape și bălți peste tot , copaci măreți care trag la măsea din seva mea și m-ar răcori, să am turme peste turme de erbivore care să-mi îngrașe părul, pardon verdeața, câțiva prădători din ăștia să le mai rărească de pe pajiște și cam atât, cred că. Ba nu, aș vrea nisip și țestoase, valuri moi să-mi maseze tălpile, cadența valurilor să mă adoarmă, ba pe o parte, ba pe cealaltă a Soarelui, să mă învârt constant, în ritmul meu, în jurul lui, să mă pierd prin galaxia noastră, să fiu o necunoscută printre milioane de necunoscute, să fiu căutată de toți bipezii, dar foarte greu accesibilă, să mă viseze, dorească, dar să nu ajungă la mine, să mă lase în pace cu tot neamul lor de căcăcioși. Asta-mi doresc! Să fiu un burete, să filtrez toată umezeala atmosferică, să mă curețe de rele, bune, mizerie, gânduri, imperfecțiuni, decolorări, ani, probleme de sănătate, ficați și rinichi spongioși, cu depuneri minerale străvechi, din te miri ce sedimente planetare importate prin intermediul asteroizilor și cometelor, trebuie să fie ceva prospături în tot raționamentul ăsta. Și da, am nevoie de hamei în zona mea, este musai. Să-l las să fermenteze, să-mi ofere acel panaceu, berea. Să o las pe ea să-mi spele măruntaiele, să mă curețe, să-mi alunge gândurile negre, să mă urmărească pe orbita mea prin necunoscut, să mă susțină necondiționat, fără „trebuie”, „vreau”, „iubi”, auzi?”, fără, pur și simplu fără, fără, nu vreau să se uite la mine, fără zâmbete, acreală, dezgust, aprobare, fără, nu știu cum aș putea să subliniez din nou termenul acesta, FĂRĂ. M-aș învârti din nou și din nou, aș dansa în continuu pe orbita trasată de regulile Big Bang-ului, m-aș abandona în deciziile celeste, hidratat fiind de ambrozia pusă la dispoziție de atomii și formulările chimice naturale ale hameiului. Așa ar trebui să fie, FĂRĂ și CU. Să mă învârt din nou și nou pe ringul meu de dans, să zâmbesc, să râd, să le fac un semn discret lui Venus și Marte când trec pe lângă mine, să cochetăm cu gândul la următoarea întâlnire, să fim superficiali, FĂRĂ planuri de viitor și CU zâmbetul pe buze. Oare cum aș putea aduce asta în lumea mea? Fără roți, frâne și mașini, doar râuri, pini și fagi, o faună pe măsură, fără grabă și rapoarte, clienți agitați și nemulțumiți și cu ea lângă mine, de mână. Nu, nu de mână, cu o bere în mână, e mai bine așa, respectă mai bine raționamentul meu pueril, dar foarte sănătos, de altfel.

A venit, a sosit, s-a așezat în fața mea, face un semn, primește cafeaua, se uită mereu la țapul de bere din fața mea. Ar zice oarece, dar crede că e mai expresivă prin ocheadă, prin impotența dezacordului bahic, chestia aia laser ce țâșnește din ochii ei și ce-mi încălzește țapul de bere. Îhî, s-o gândit ea, dar nu-i stres, dau groapă restul și fac și eu un semn, să mai vină una. Rece, blondă, nefiltrată, la halbă de data asta, pe aia nu o încălzește așa de repede. Asta ar trebui să pareze „ai ajuns de mult?”, nu și-ar mai avea rostul, par însetat, probabil că ar fi doar a doua, deci ar mai găsi câțiva neuroni treji în mine cu care ar putea comunica, din ăia sensibili la raționamentul ei. Fals dragă, fals! I-am fentat și pe ăia! Ce credea? Că joc cinstit? Eu? Despre mine, credea asta? După FĂRĂ, FĂRĂ, FĂRĂ și iar nenorocitul ăla de FĂRĂ, fals, total fals. E a cincea, iar eu levitez pe orbită susținut de întreg Sistemul Solar, ca să nu menționez galaxia și restul bețivilor de pe terasa asta. Raționamentul meu curent este valid, este ancorat în experiența unei relații de câteva luni, fundația este solidă, stânci peste stânci, fără aluviuni. Decizia este luată, trebuie doar prezentată, comunicată chirurgical, fără simpatii sau empatie. E ca la vânătoare, BANG, ai doborât vânatul, nu te joci cu el, doar nu ești mâță. Oare cum o întrerup, cum pun stăvilar acestui flux de informații inutil pe care mi le transmite de când s-a așezat la masă? Nu mă interesează, nu vreau să o mai ascult, trebuia să fac asta de mult timp, e vina mea, voiam să o fac de ceva vreme, dar am tot evitat momentul, m-am eschivat, m-am tras pe fund, m-am ferit de vina nerealizării planului veșnic. Hai că poți! Bere și căcat!

- Auzi, Iubi? Trebuie să ne despărțim! Eu vreau altceva!

reîntâlnirea

cluj - 2020.10.25-2.jpg

Era după 23.00, stare de alertă, motiv de discuții ridicole și amenzi lipite cu „sclipinol” pe sticla de bere pe care o țin acum în mână. Suntem doi ilegaliști, ne-am întâlnit în fața scării de bloc, el apărând de după colț, eu de la Madam, unde am fost de urgență. Mă chemase la dânsa să-i repar mufa televizorului, nu avea semnal, situația era gravă. Știu, avem o relație strâmbă, o știe toată lumea, o știe și ea, i-a spus vecina, doamna Florea, de pe palier, o știu și eu, mie mi-a spus nevasta. Și, totuși, avem acele momente de rătăcire comună, când ne căutăm unul pe altul pentru a ne lepăda de energia noastră negativă. Ea acționează după sfatul unei babe ce-i citise într-o ceșcuță de cafea al cărei rest de zaț îi rămânea între incisivii distanțați, iar eu după resturile acelea de creier ce zac peste cerebel și-mi călăuzesc pașii spre iatacul dânsei. Dar nu despre asta era vorba, am deviat.

Clar, am rămas șocat când l-am văzut. Nu am degete la mâini să acopăr lunile de când nu l-am mai întâlnit. Adică nu ar fi ceva șocant pentru niște prieteni din liceu, ca să zic așa, dar noi ne beam cafeaua împreună în fiecare dimineață. Și pe urmă, pauză, așa dintr-o dată, nu tu „salut”, nu tu „adio”, pur și simplu, a dispărut din peisaj. Mai stăteam și seara la o bere, doar câteodată, dar asta nu era o regulă. Dar dimineața era, nu impusă, dar așa „mrr, brr”, cumva devenise rutina noastră, ne beam cafeaua împreună. Apoi fiecare cu viața lui. El a fost un libertin desăvârșit de când l-am cunoscut, nu e genul care să se trezească cu noaptea în cap ca să ajungă la slujbă, să bifeze o listă de obligații. Nu, el nu, mai degrabă invers, obligațiile se așezau coadă în fața lui, iar el, de cele mai multe ori, total indiferent, le bifa sau nu, de cele mai multe ori le amâna cu o grimasă seacă. Iar acum mă aștepta în fața scării de bloc, avea chef de povești. Nu tu explicații, nu tu ceva solid, oareșce care să-mi justifice acțiunea lui, nimic despre devierea lui de la rutina noastră. Nimic!

Eu eram amețit, întotdeauna eram când mă întorceam acasă la ora asta. Dar eram pregătit, aveam hârtie, veneam de la spital, al cărui angajat sunt de peste 10 ani. Cât timp nu umblam noaptea aiurea pe stradă, nu aveau ce să-mi zică. Taxiul mă lăsa întotdeauna în fața scării de bloc, așa că treaba era ca rezolvată. Televizorul mergea bine acum, urgența de la spital a fost rezolvată, m-am întors acasă să mă odihnesc, și asta înainte de a începe mâine o nouă zi de muncă agitată.

El, în schimb, avea o privire mai smintită ca altădată, părea agitat. Nu am vrut să par șocat de această întâlnire, deși eram, dar, pur și simplu, nu voiam să-i dau satisfacția asta. Totuși, l-am luat în brațe, l-am pupat. Nu mi se pare că am exagerat, chiar nu ne-am mai văzut de mai bine de un an. Nici nu l-am întrebat nimic, oricum nu aș fi reținut prea multe. Dar m-am așezat cu fundul pe scările blocului, am pupat din nou sticla pe care o țineam ferm în mâna dreaptă și așteptam confesiunea acestuia.

- Miau! Miau! spuse dânsul și-și frecă maxilarul și pomeții vagabonzi de gleznele mele.

întâlnirea

cluj - 2019.05.18-5.jpg

Stă în fața mea de câteva minute, nu am curaj să o ating încă. Nu ne-am văzut de două decenii, iar azi, absolut întâmplător, ne-am surprins în cafenea, ne-am urmărit câteva secunde ochii, ne-am recunoscut... am salutat-o, am invitat-o la masa mea. Amicul meu tocmai se ridicase să plece, își terminase cafeaua și apa. Acum că a văzut-o, ar mai fi stat să o cunoască, se vedea că era curios, dar era ciudată situația, el se ridicase să plece și el nu este genul care să revină asupra deciziilor luate – crede că îl fac să pară slab în fața celorlalți. Naiv, eu aș fi stat. Totuși cred că privirea mea i-a transmis mesajul potrivit, și-a luat geanta lui de IT-ist cu laptopul lui ”fancy” și trotineta lui electrică parcată în fața cafenelei și a plecat. Ducă-se! Oricum nu a apreciat niciodată feminitatea naturii, a existenței lui neînsemnate, pentru el codul binar este o definiție strict masculină, acolo unde el vede reguli și proceduri eu văd unduiri sinusoidale neregulate, valuri de emoții, zâmbete, râsete, drăgălășenie, feminitate, soluții fără de rezolvare, certuri, emoții, reproșuri, gâlceavă, toate construite pe un turn de frumusețe, gesturi și surâsuri. Cred că de asta îmi place să beau cafeaua cu el la prânz, el este tot ceea ce nu sunt eu, el mă echilibrează și mă ține pe linia de plutire, mă aduce la realitatea crudă a străzii unde chiar și cafeaua de pe masă are un preț. El reprezintă luxul, dar și obligația de 5 lei a ceșcuței de cafea. Cred că îi înțeleg abordarea și ancorarea în seriozitate și obligații onorate, dar refuz să defilez în numele valorilor sale. După cum spuneam, el mă ține pe linia de plutire, mă ajută să păstrez aparențele în fața celorlalți, el este prietenul meu. Dar gata, a plecat, ne vedem și mâine în pauza de prânz exact în același loc, la cafeneaua de pe străduța umbrită din centru. Mă întorc la diva mea. E tăcută, în afară de acel salut inițial nu a mai zis nimic. Doar stă și mă privește. Oare cât să fi trecut de atunci? Mă măsoară în continuare... Cine ar fi crezut? Chiar azi, când am și eu un respiro, să ne întâlnim așa într-o cafenea pe nepusă masă? Probabil că așteaptă să-mi dau eu drumul, să-i povestesc despre eventuala soție, cei câțiva copii și cariera strălucită, pe care cel puțin teoretic ar trebui să o am. Eii... blonda mea dragă, nimic din toate acestea. Am rămas același, serios în principiu, dar nehotărât în chestiunile principale. Când ne-am despărțit noi doi, lucrurile erau adolescentine, nu aveam aceste întrebări, dar cred că la asta se așteaptă, să o fac să înțeleagă că mie chiar îmi merge bine fără prezența ei, că sunt unul dintre acei norocoși care nu au avut nevoie de prezența ei divină pe unul dintre umeri. Și așa și este, o dată luată decizia, eu nu m-am mai uitat înapoi, am renunțat la unduirile ei blonde, dar și ale altora. O vreme am făcut obsesie pentru brunete. M-a ținut până am dat de prima roșcată din viața mea. Ea a fost cu totul și cu totul altceva, ea mi-a umplut sufletul de fericire, singurul moment din existența mea când chiar simțeam greutatea sufletului. Eram fericit! Greutatea asta nu era dată în sistemul metric cu care sunteți voi familiarizați, era unul bazat pe grade de fericire... și eu eram sus, la cel mai înalt nivel. Acolo m-a dus roșcata aia... și de acolo am căzut când mi-a dat drumul. M-am lovit rău, m-a durut, mi-a mutilat fizicul și sufletul. După toată experiența aia am rămas pustiit, fără orizont, purtam o grimasă stearpă, fără emoții, care m-ar fi calificat pentru orice post liber la Pompe Funebre. O vreme nu am vrut să mă mai implic în nimic mai serios, nu am reușit să rămân fidel nimănui, mereu schimbam, căutam, exploram, mereu eram nemulțumit, nu dădeam șanse relațiilor să se așeze, totul se baza pe consum și satisfacție rapidă. Erau acele relații nocturne care îmi livrau doza necesară de atenție asemenea unui narcoman înrăit. Am ajuns să urăsc mai tot ce gravita în jurul meu. Parcă nimic nu avea gust, nimeni nu îmi oferea savoare. A durat o vreme până să înțeleg că viața ține de momente mărunte de bucurie și fericire, că nu există acel grafic ascendent al fericirii la care visează toți. Acela este în reclamele pentru consumatori, dacă ai noroc înveți să te bucuri de fiecare moment, surâs, rază a soarelui, prezență feminină și orice altceva îți încântă sufletul. Probabil că m-am maturizat...

- Mai stai?

- Dar tu nu ai plecat? îl întreb pe amicul meu care se așezase deja pe scaunul pe care-l părăsise de câteva minute.

- Nu, mai stau! și își pune paharul pe masă.

- Păi cum? Nu aveai o ședință?

- Ba da, dar este mai important momentul acesta. Cred că pot să mai aștepte zece minute. Hai noroc!

V-am zis eu, el este prietenul meu care îmi este mereu aproape și mă susține, chiar cu riscul de a mă surprinde câteodată. Întind mâna spre ea, îi șterg condensul de pe frunte, dau noroc și trag o gură bună de bere blondă. Este exact ca cea de acum douăzeci de ani de lângă liceu, poate mai bine îmbrăcată și cu o siluetă mai bine conturată, dar are același gust și savoare.