neofascism


Rulăm încet prin ploaie. Mașinile sunt bară la bară. Interpreta îmi laudă de pe scaunul din față realizările companiei și ale șefului ”Big Boss” a cărui fabrică o vizitasem astăzi. Acum eram onorat de SUV-ul luxos al companiei și a moștenitorului de 20 și ceva de anișori care conducea. Am fost invitat la o cină cu prietenii patronului; totul drept răsplată pentru aportul meu la strategia de marketing a companiei. O las să vorbească, nu-i întrerup elogiul adus șefului. Îmi aduce aminte de emisiunile dedicate de TVR odiosului... îi de înțeles până la urmă, China este o țară comunistă, iar ei au reflexe comunistoide, chiar dacă nu realizează asta. Discursul ei și meditația mea s-au finalizat la colțul străzii, unde mașina a oprit să ne lase în fața restaurantului. Plouă în continuare. Pare a fi o combinație între o mocăneasca de-a noastră și rafalele Atlanticului, undeva pe la mijloc aș zice, doar că suntem în apropierea țărmului Mării Galbene. Parterul restaurantului este modest, pereții placați de acvariile pline de tot felul de creaturi marine converg spre o scară lată care ne conduce la etaj, unde sunt poftit într-o cameră burdușită de mobilier din lemn masiv și tapetată tradițional în roșu și galben. Nu lipsesc tradiționalele lampioane și masa rotundă. Zâmbesc larg și mă închin în fața șefului și a celorlalți invitați. Nu mă descurc fără ”Nicoleta”, numele de curtoazie purtat de interpreta mea. Totuși, zâmbim cu toții, închinăm cu un rachiu fin de orez. Întrebările curg una după alta, fiind asaltat de toți. La al 3-lea pahar închinat Big Boss mă avertizează că cele 2 doamne de la masă duc 6 pahare – ”aia mai zdravănă a dus chiar 7 odată!”. Am înțeles ce vrea să zică... nu scapă nimeni de aici fără cota stabilită, trebuie bifat cincinalul, beția de curtoazie. Mănânc câteva creaturi servite pe masa rotativă după ce mă asigur că sunt moarte. La al 4-lea sau al 5-lea pahar vine întrebarea ”Câți români sunteți voi acolo?”. Ce să-i spun omului? De toți? Pe cei plecați îi iau în calcul? Sau... mă umflu în pene și mint mândru ”Vreo 20 de milioane!”. După ce primesc traducerea de la Nicoleta pufnesc cu toții în râs spre indignarea mea. Big Boss îmi explică ”doar aici în Yancheng suntem 7 milioane!” mda... ce să le zic eu ăstora? Drept consolare primesc un pupic pe chelie de la cel mai mare chinez din cameră. Râdem cu toții. Îi întorc favoarea și îi lustruiesc și eu chelia. Vine al 6-lea pahar. Îmi pun mâna pe frunte... asta nu se termină cu bine!


S-a făcut dimineață. Sunt tot cu mâna pe frunte, dar acum ține un prosop umed. Mă adun cu greu. Jos mă așteaptă Nicoleta, care mă conduce la autogară. Rețin doar că Big Boss și prietenii lui îmi mulțumesc. Probabil că de mult timp nu au mai avut un musafir care să bifeze cota de 6 pahare... cine știe?


***


Au trecut câțiva ani de atunci. Există o morală în toată povestea asta. Mai nou cam oriunde mergi prin Europa găsești o națiune care se crede mai nobilă decât celelalte. Și nu mă refer la mândria culinară, ci la cea ce ține de prostie, de orgoliul originii... polonezii sunt mai catolici decât Papa, ungurii cu Trianonul pe cap, românii mei sunt tot mai mândri că sunt români... la ce bun? În loc să vedem ce ne aproprie, ce avem în comun, să ne recunoaștem greșelile și istoria, noi scoatem scheletele din dulap și ne croim viitorul cu trecutul înainte. Și suntem doar câțiva în comparație cu popoarele Asiei. Și dacă asta nu ar fi suficient, acum ascult povestea unui patron italian care merge o dată pe an să se reculeagă la mormântul lui ”Il Duce”. În primă fază ai zice că glumește, dar nu, omul este serios, lăcrimează!

  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon

​© 2020 crizoteca