jurnalul din Vietnam - ziua 7

Actualizată în: 10 Ian. 2019


să-i spunem Lizuca! are nevoie de un nume. eu am nevoie de un nume. l-am cules din panoplia poveștilor / filmelor / basmelor românești. mică, plăpândă, inocentă, în lupta dreaptă cu zmeii și traficul vietnamez. am nevoie de un erou. eu sunt prea timorat. va / vom răzbi până la urmă. astăzi 40 de kilometri. vizită la showroom-ul unui producător de plăcuțe decorative din beton. stau cu cânii în blocstartul semaforului. prima linie. privesc semaforul. simt momentul. a întâia! hop iepurele! accelerație! țâșnesc în față. pun 5 metri între mine și pluton. 20 km/h! 30 km/h! viraj stânga, 25 de metri, frână. semafor! ochii la semafor. verific umerii. stânga flancat, dreapta încolțit. Vespa tremură în stânga, Yamaha pe dreapta. trebuie să o fac. domnișoara de pe capră îmi zâmbește. trișează! a țâșnit! are avans de 3 metri. scai după ea. restul rămân în urmă. 35 km/h! motor de 150 cmc, ½ din masa mea corporală. rulez 3-4 kilometri legănându-mă după fundul Yamahei. mă ajută, îmi ia gândul de la trafic. Ioana îmi comunică: ”peste 300 de metri, virați ușor la dreapta!”. fundul continuă în linie dreaptă. eu ascult de Ioana. rulez înainte, pe stânga, pe dreapta, un pic pe contrasens. merge și așa. aici merge. văd poliție. mă ascund într-un stol de pârțâitoare. negociau. ajung la destinație. portarul schițează un zâmbet. la fel și eu. fetele se uită la mine mirate. așteptau un european într-un taxi. nu un cretin pe motocicletă. scot zâmbetul la iveală. ne închinăm cu toții. coboară șefa. cărți de vizită. ne închinăm cu toții. le povestesc din nou despre proiectul cărții mele. mă ascultă, zâmbesc politicoase. ”doriți să cumpărați plăcuțe decorative din beton?” ”ahh... nu! eu vreau să scriu o carte despre ele și oamenii care le produc. v-am scris...” simt un pic de neîncredere. scot telefonul și le arăt lucrările mele. ”știu să le fac, nu mă interesează rețete, mai degrabă aș vrea să fac poze cu ele și cu oamenii din fabrică. ei sunt cei care contează în acest domeniu.” încet, încet se dau pe brazdă și îmi oferă toate informațiile. mănânc My Quang din nou. cred că aș putea servi unul zilnic. nu mă mai pot sătura de zeama aceasta. un pic de porc, tăieței galbeni, 2 biscuiți și un crevete pe post de cireașă. am invitat-o pe doamna din showroom la masă. ni s-a alăturat și un acționar al firmei. restaurantul este de fapt o pardoseală din beton, câțiva stâlpi susținând o structură ușoară, niște tabureți și măsuțe de plastic. minimal. aveam să mă obișnuiesc cu decorul acesta destul de repede. putea fi mult mai rău de atât. zeama cu tăiței face diferența. cea de astăzi avea să fie cea mai bună din toată luna mea în Vietnam. se uitau la mine ca la un nebun. nu prea au cunoscut motocicliști pe drumuri pasionați de betoane. erau curioși ce înseamnă casă pentru mine. se face târziu. ne luăm la revedere. călare pe Lizuca. urmez Soarele. azi apunem toți trei în aceeași direcție. aprind farul pentru prima dată. bate bine. nu departe, dar suficient de puternic. este suficient în oraș. o las pe Lizuca la adăpost. rătăcesc pe niște străduțe din zona centrală. sunt absent. zăpăceală. turiști. baruri. cafenele. mă retrag într-un magazin cu artizanat. găsesc un maimuțoi mic, viu colorat pentru fete. ”cât costă?” 5 lei în moneda locală îmi explică ecranul unui calculator. oare a câta parte din această valoare primesc mâinile care l-au cusut? 1 leu? mai puțin? de gândit... fetele se vor bucura de el câteva zile, pe urmă va sfârși într-o cutie sau pe raft. îmi pare rău de bani? nu, în nici un caz, dar mă tot gândesc la mâinile acelea. deseară voi dezbate te miri ce subiect cu te miri ce turist în te miri ce birt și voi consuma bere de 50 de lei produsă de te miri ce multinațională... roata vieții, roata capitalismului! povestea vinde din nou în defavoarea muncii.