jurnalul din Vietnam - ziua 26

Actualizată în: 10 Ian. 2019


zi de avion. drumul spre casă. eliberez camera. proprietara îmi vorbește cald. 72 de ani. pare un fel de maestru shaolin, sigură, liniștită, cu o seninătate selenară pe față. mă ține de mână. în ochii ei albaștri văd Vietnamul. cu bune, cu rele, așa cum este, cum l-am văzut, cum l-am perceput, cum l-am judecat. vorbește despre morți și vii, despre clienți, experiențe de viață. trece o oră. mă pierd în cuvintele ei, doar să fim întrerupți din când în când de câte un client sau vecină. îi las bagajul în grijă și dau o ultimă fugă până în piață. cumpăr cadouri pentru fete și bag o zeamă. mă plimb prin bazar. am timp. avionul este deseară. salut pentru ultima dată. iau autobuzul de la capătul aleii. coincidență sau nu, este același șofer care m-a luat de la aeroport în prima zi când am ajuns. îl bat pe umăr. îi explic. nu înțelege. nu are a face. dă-i înainte. este doar amiază. predau bagajul la check-in. mă întind pe pardoseala aeroportului lângă alt călător. bluza îmi ține de pernă. ațipesc o oră. sună telefonul. un client mă trage de urechi, de mâini, de picioare spre șantier, atelier, muncă. nu am nevoie de el. mă trage sufletul spre fete. ele mi-au lipsit cel mai mult, restul nu prea contează sau mai deloc. o casă. o firmă. o mașina. negativismul ambiant. omul social, omul capitalist îmblânzit de rate și atitudine corectă. de el nu îmi este dor. de el aș divorța, l-aș părăsi. pe el îl urăsc cel mai mult. pe acest individ, adept al compromisului, nu al armoniei, al adevărului nuanțat, nu al sincerității absurde. el este cel care a uitat să iubească detaliile, zâmbetele, oamenii din jur. nu eu. eu știu ce vreau. eu mă întorc acasă. eu mă întorc la fetele mele.

  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon

​© 2020 crizoteca