jurnalul din Vietnam - ziua 23

Actualizată în: 10 Ian. 2019


cum să-i spun? argumente? stă vreunul în picioare? crezi? ”ce faci omule?” îmi servește orătania de mic dejun. schițează o glumă. o repezesc. îmi beau cafeaua. mănânc oul. atât. cum să-i spun? nu prea pot invoca nici un nume. nu am cum. nu am de unde. ce trăire atât de specială aș putea invoca? ce ar sta în picioare? nici eu nu îndrăznesc la vercalitate, dar altminteri argumentul meu. leg rucsacul de șa. corzile s-au ros, rupt pe alocuri. leagă, dezleagă, alimentează, hopuri, curbe, tensiuni, încordări, smulgeri și abuzuri. Lizuca răspunde la cheie. o țâșnim pe strada aglomerată. azi Da Nang. înapoi prin trecătoarea Hoi An. totul pare la superlativ. mai puțin vântul care ne tot mătură de pe șosea. opresc într-o curbă. Da Nang-ul se zărește în depărtare. niște fete muncesc la un selfie pe marginea parapetului. coborâm. ne pierdem în traficul orașului. Ioana mă călăuzește în cască. ajungem. a fost ușor si rapid. tipul se uită la Lizuca. ii dă cheie. da. e ok. o trage într-o cameră obscură. îmi ia cheile și hârtiile. îmi întinde telefonul. ”e ok, omul nostru spune că e ok. ți-am virat garanția în contul tău. asta-i tot!” ”asta-i tot?” ”da!” asta e tot! cel puțin așa îmi spune vocea. asta e tot! am abandonat-o în camera aia. asta e tot! nu am avut curaj să-i spun. tipic masculin. toți păuni la agățat, lași în momentele de cumpănă. e mai simplu așa. se va prinde, va înțelege ea ceva într-un final. și dacă nu, asta e, voi fi departe. o va consola altul. îmi îndes casca în rucsac. pun și mănușile. ”știam că mă părăsești din momentul în care ți-ai pus cărțile în geantă. m-a durut cel mai mult că nu mi-ai spus direct. am fi discutat despre asta, am fi...” retrăiesc scena și replicile din trecut. bâjbâi cu ochii în caldarâm până în prima cafenea. îmi trec prin cap toate aventurile rutiere din ultimele săptămâni. chiar și groapa de azi dimineață ce m-a proiectat peste ghidon. le retrăiesc pe toate. ce-mi rămâne? statutul de pieton? cele 4 roți de acasă? șezutul din viitoarele avioane? jucăria aia cu pedale din cămară? aia fără suflet, fără de inimă, cu 2 apendice ce trebuie apăsate la nesfârșit... o iau pe jos cu 20 de kg în spate. mă flagelez. am 8 km până la aeroport. obosesc repede. nu mai aud, nu mai gândesc nimic. durere. doar durere. pe alocuri mă însoțește zgomotul asurzitor al unor avioane de vânătoare ce zboară la joasă înălțime. mă pierd pe niște străduțe. mă chinuie leșul ăsta de pe umeri. ea nu a zis mâc atâtea săptămâni. în apropierea aeroportului dau de un restaurant. doar localnici. orez. creveți. și mă îmbăt din scurt cu bere. paznicii de la poarta aeroportului militar mă îndrumă înainte. tot înainte și ăștia. alt MIG îmi sparge timpanele. trec prin ”check in” și securitate. ascult povestea unui oarecare. decolează. aterizează. autobuz. 200 de metri. aceeași alee, aceeași stradă, același albastru, lift, etaj, cameră, WI-FI, frigider, bere. un fel de casă. o iau în șlapi spre Bui Vien. și maseuzele de la colțul aleii sunt aceleași. la fel de tinere, la fel de bătrâne, cu la fel de multe riduri. mă resemnez în văgăuna mea. găsesc câteva fețe cunoscute. bășini. totul este la fel. aceeași masă de biliard iluminată de același neon fluorescent. doar consumatorii diferă. paharele și berile par nemișcate pe bar și mese. totul pare de bibelou. chiar și poveștile.

  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon

​© 2020 crizoteca