jurnalul din Vietnam - ziua 21

Actualizată în: 10 Ian. 2019


punct terminus. final de linie. fabrica AnAn. de fapt atelierul. până într-o 1.000 de mp de materii prime, materiale, prese, bancuri de lucru, cofraje, separatoare, machete, cutii, alte ambalaje, și da, oameni. ei sunt cei care contează cu adevărat în această afacere. ei le fac cu mânuțele lor. Ky, omul de bază, îmi prezintă totul, de la A la Z. îmi trece ziua admirând un Gavroche localnic al betonului decorativ. este foarte pitoresc cu basca și mustața lui fină. iar mâinile lui sunt spectaculoase. prânzul îl servim la terasa de vis-a-vis. 2 muncitori vin la mine și îmi ating burta cu palmele. râd amândoi cu poftă. ”Happy Buddha!” concluzionează ei printre hohote. nu-mi rămâne decât să mă bucur de poreclă. nu cred că am fost niciodată așa de sfânt. termin vizita la fabrică. ies afară în curte. salut din nou. ne strângem din nou mâinile. zâmbim din nou. zen-urile noastre se cunosc bine deja. zâmbesc și ele. noi din nou, zâmbim și noi. o strângere energică de mâini și ne închinăm. zen-urile se închină și ele. călare pe Lizuca. îi dau cheie, trag tare de accelerație, prindem viteză. reușesc să scutur zen-ul de pe mine, rămânem doar noi doi. pam, pam... eu și Lizuca pe o străduță îngustă, talpă... 40 km/h! vine intersecția, ajung în capăt cu accelerația, claxonez în continuu, zbor prin intersecție, continuu pe următoarea străduță. eu și Lizuca, împreună plutim printre mașini, cărucioare, pârțâitoare, oameni și orice ne apare în cale. 50 km/h! până dăm de bou! frânez, derapez, eschivez prin stânga, accelerez din nou. înjur! zen-ul nu e cu mine, a rămas departe în urma noastră. continuăm tot așa până la primul semafor. opresc. în dreapta roții mele altă roată. ridic privirea. la ghidon un tip cu cască – jumătate de față. urmărește intersecția. semaforul de deasupra noastră nu are valoare, reacționează strict la impulsurile intersecției. cunosc genul deja. în spatele lui pe pârțâitoare era așezată de-a latul o prințesă, care se ținea bine de genul din față. îmi zâmbește. râde! obligat de situație, ridic viziera căștii și îi trag cu ochiul. genul se bagă în chicoteala noastră, mârâie ceva la ea și țârâie la mine. îi zâmbesc. zen-ul mă ajunsese din urmă. demarează și rămân în spate. ea îmi face cu mâna. râd! Lizuca îmi șoptește: ”în sfârșit dăm de unul, care nu are zen-ul la el!”. seara mi-o petrec pe o stradă plină de birturi pentru ăștia fără de rost, ăștia plecați cu rucsacul în spate prin lume, ăștia mai murdari și jegoși, ăștia veseli și iubăreți, ăștia așa mai ca mine. sting lumina cu câteva partide pierdute de ”beer pong”.

  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon

​© 2020 crizoteca