jurnalul din Vietnam - ziua 20

Actualizată în: 10 Ian. 2019


Hue nu este departe. prin tunel este chiar ușor. ”fără motociclete!” striga după mine. nu știe să-mi răspundă la întrebări. nu vorbește engleză. repetă la infinit replica memorată. cu siguranță au fost și alții. zâmbesc. mă întorc. găsesc un drum principal cu 4 benzi. ăsta trebuie să fie. în față marea, în dreapta Hoi An, de acolo vin. cotesc la stânga. Ioana tot vrea prin tunel. rulăm câțiva kilometri. mă aprovizionez cu niște apă. este bună. are gust de robinet. are gust de Cluj. cred... mătușa confirmă, tot înainte întărește și mâna ei. proletară. rulăm liniștiți. începem ascensiunea. trecătoarea Hoi An. este situată de-a lungul litoralului, la înălțime. curbe strânse, panorame, autocare și motocicliști. mai plouă. se oprește. plouă din nou. ajung sus. aer de Bâlea, autocare blocate în trafic, turiști la poze, struniți de ghizi și șoferi epuizați. haos. Lizuca patinează prin noroiul de la marginea șoselei. trag de ea, o țin din scurt. bombăn eu și pentru ea. mă atinge unul cu farul. creștinii mei se asupresc val vârtej înspre el. se oprește. încă un pic. o luăm la vale. am scăpat. întrebare: de ce nu înjură ăștia? ce lobotomie socială, culturală sau de altă natură suferă ăștia în copilărie? mă odihnesc pe dreapta. am deja o tehnică. mă smulg încet de pe șaua rigidă a Lizucii. este destul de posesivă după 100 de km. mă sudează de șezutul acesta. fund, coloană, cap. când încerc să mă ridic mă doare groaznic. așa mă ține ea aproape. se confirmă, pasiunile duse la extrem sunt dureroase. scap de cască. mă întind. îmi masez fundul. o femeie de la marginea drumului vrea să-mi vândă o găină. are mai multe. greșesc, îi acord atenție. prinde curaj. îmi face discount dacă iau mai multe... din nou la vale. ne descurcăm. în față un cuplu care se sincronizează perfect pe viraje. la un moment dat schimbă. ea este mai sprintenă, ne dă clasă. îmi face cu mâna. renunț la ambiție și rămânem mult în urmă. bifăm peisajele. vremea s-a îmbunătățit. ajung în curând în Hue. nimic special legat de oraș. doar orașul imperial și atelierul AnAn. teoretic de asta sunt aici. hotelul este pe o alee înfundată de o tablă și rahați de câine. ”salut omule!” mă uit atent la ea. ”cum ești omule?” unde a prins fata asta jargonul? vreau să o corectez, dar îmi place într-un fel. are culoare, face parte din diversitate, ce altceva îți poți dori? o hartă, eventual niște indicații. orașul imperial. am ajuns la picior, nu mi-a luat foarte mult. vreme de o bere la mână. ricșă după ricșă se oferă să mă plimbe. încotro? orașul este aici. este frumos, curți mari și late, o cameră a tronului impunătoare. răzbate eticheta curții. totul stă în picioare, dar în paragină. într-un colț o schelă și niște restauratori... au perii de sârmă și un furtun cu apă. pare a funcționa! 2 frumoase se chinuiesc să scoată un selfie cu dragonul. sunt frumoase. nu le ajung la nas, nu apreciază poza. trăiesc cu asta. plăcuțele decorative din beton salvează după-masa. sunt peste tot. găsesc o mică galerie de artă. culorile se combină perfect. superb. lângă, o toaletă cu beton pe jos. beton, beton, beton... arată altfel. în climatul nostru ar părea rece și stingher, aici este plăcut și răcoros. un flacon de apă rece mă conduce înapoi la hotel.


  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon

​© 2020 crizoteca