jurnalul din Vietnam - ziua 14

Actualizată în: 10 Ian. 2019


domnul fundiță îmi explică de ce nu are copii. ”au fost mai multe femei în viața mea, dar nu m-au apreciat pe mine așa cum sunt.” ”da, e greu să te aprecieze așa cum ești. ai vreo 45 de ani, ești chel, ai burta mai mare decât a mea, ușor palid. da, și ai o fundiță pe cap. trebuie să fie dificil!” a fost un gând. nu-l vocalizez. nu am ce face, îl aprob zâmbind. este momentul lui, nu e bine să te iei de om câtă vreme are pașaportul tău în biroul lui. savurez micul dejun cu Francois. ”știi, m-am gândit aseară, ești primul român pe care l-am întâlnit in Est. voi, de regulă, o luați spre Vest!” râdem cu poftă. într-o mare măsură are dreptate, dar totuși un stereotip, clișeu. ciocnim cafelele. admir panorama. este plăcut aici. la picioarele mele o favela, mai îngrijită, dar tot un amalgam de tablă, beton, cărămizi, lemn, oțel și plastic. eternul plastic. din nou la drum. Lizuca e rece. tăcem amândoi. nu prea am chef de ea. avem aceeași direcție, dar ne comportăm ca 2 străini. sunt melancolic. într-un sat oarecare copiii ies de la școală. cei mari merg pe biciclete sau pe jos. motoarele electrice remorchează 1-2 biciclete cu pedale. cei mici sar pe șaua părinților cei așteaptă la poartă. toți au cămăși albe și cravate de pionieri. șoseaua nu este aglomerată. este doar picimea gălăgioasă. au acaparat totul. îmi dau seama că îmi lipsește dezordinea asta. simt lipsa zumzetului de pe fundal. Nha Thrang. nici nu-mi dau seama cum am ajuns aici. am o cazare neinspirată, departe de zona turistică, de punctele de interes. un hotel cu o recepție mare, unde se parchează și motocicletele. camerele mari, chiar imense, dar întunecoase. nu a fost gândit ca hotel inițial... în fine, e curat și nu dau de mâncare. mă spăl și plec spre templul din centru. Lizuca ajunge pe mâna unui albastru. pe aici albaștri sunt portarii / paznicii clădirilor și ai parcărilor. pe o alee dosnică templului găsesc femeia de care aveam nevoie. nu foarte înaltă, trecută de 40 de ani. zdravănă. încă are tonus. zâmbește larg. pare a avea toți dinții. zâmbește în continuare. îmi face semn. mă așez. o ascult. din gesturi și vietnameză îmi comunică un preț. nu înțeleg. ecranul unui telefon rezolvă partea de comunicare. este ieftin. ne înțelegem. cel care îmi flanchează umărul stâng rânjește spre mine. pare satisfăcut. îi prezint și eu dantura mea. se închină. dăm noroc cu berea. savurez momentul. primesc și bolul de supă cu tăieței. e bună! umărul stâng împinge înspre mine bolul cu ierburi pentru asezonare. delicioasă! mi-am pus burta la cale. visam la o zeamă de ore bune. mă înghiontesc cu chinezii de minute bune la intrarea în templu. scap de ei . mă refugiez într-un colț. fac poze. interesant, arată exotic, dar mă depășește, nu m-am documentat. rămân cu pozele și valul de chinezi de la poartă. atât. dau o tură cu Lizuca. undeva pe un mal apar discrepanțele. nou versus vechi, tablă și stâlpi versus structuri din beton erecte. care au mai mult suflet? care sunt mai apreciate de localnici? care conservă liniștea și zâmbetele? eu m-am lămurit deja. destul de simplu. întunericul ne prinde pe o plajă la ora 18. așa e pe aici. au clopoțel natural pentru odihnă și bere. tic-tac! mă grăbesc. gonesc înapoi cei 10 km străbătuți. tipul de la recepție o apucă pe Lizuca de coarne și o trage în grajd. sunt cu ochii pe el. este atent, o șterge ușor de praf, are grijă de ea. prietenul meu! el înțelege! un tinerel îmi explică mai mult prin gesturi că el vorbește de câțiva ani limba engleză. discutăm de minute bune. îi sugerez să se ocupe și de prietenă. suntem pe o pasarelă romantică, deasupra șoselei ce urmărește linia golfului. mai multe grupuri și 2 șobolani care profită de pe urma romantismului. îmi arată cheile de la motocicletă. îmi spune că o iubește foarte mult. pleacă. rămân confuz, nu știu dacă vorbea despre fată sau motocicletă. sfârșesc în apropierea hotelului la o mâncătorie. găsesc și un sponsor localnic, cu pașaport american. am chiar și un cor în spate, lălăieli vietnameze. muzică să fie. sponsorul se simte ca un boss. cel puțin așa îl tratează compatrioții vietnamezi. ”Yo-Yo!” dau noroc cu bosu` și prietenul lui. să aibă sănătate și buzunarul plin! eu mă bucur de companie și discuții.

  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon

​© 2020 crizoteca