jurnalul din Vietnam - ziua 13

Actualizată în: 10 Ian. 2019


frumusețe locală

zâmbesc și mă scuz din nou în fața elvețianului. îmi mărturisește că-i place Bach. probabil că Rossini era un pic prea vesel pentru el... nu are a face, greșisem aseară. la drum, număr pinii de kilometri buni. deal, vale, defileu, se deschide, râul șerpuiește pe lângă șoseaua nouă. mă bucur de viraje. nu este aglomerat. cum poate fi atât de frumos și mizerabil în același timp? plastic peste tot pe marginea șoselei. sticle, pungi, pahare, alte ambalaje, tot ce vrei, dar din plastic să fie. opresc într-o parcare. mă enervez. nu văd asfaltul de plastic. tot nervos sunt. cât ne mai rabdă planeta asta? cât mai durează până se va scutura de noi? încerc să-mi înlătur gândurile negre. mă concentrez la drum. vârf de munte, trecătoare. dau de un șantier în lucru. șoseaua a fost spălată de viiturile sezonului ploios. au rămas în picioare doar stâncile de dimensiunea unei mașini sau mai mari, restul au luat-o la vale. panoramă. pauză. ipocrizie. plasticul pe care stau nu apare în cadrele mele. cobor muntele cot la cot cu un american. chinezăria lui are suspensia mai moale, dar e leneșă. recunoaște că o repară / peticește tot la 2 zile și preventiv îi dă ulei în fiecare dimineață. merge, își face treaba. 1.000 de kilometri pe răboj. prietenul meu! mă opresc pe un pod pentru panoramă, este magnific. decor de film cu Rambo și gagici exotice. imortalizez! un puști pe o bicicletă veche mă strigă din capătul podului. vine spre mine. reușesc să-i fac 2 poze. vor fi printre cele mai bune. greșit. vor fi printre cele mai îndrăgite, au o poveste. după pod, un viraj la stânga și filtru din nou. știu procedura, drepți pe capră, bat călcâiele, salut cu dreapta. nu au ăștia chef de clovni cu camere video pe cască. cele, cele... să fim iubiți! pe măsură ce mă apropii de Da Lat traficul se intensifică. Ioana încearcă să-și răscumpere greșeala după ziua de ieri. o dă din nou în bară. la greu... insistă. se întunecă. îmi este foame. nimic după zeama de dimineață, doar apă la ambalaj de plastic. mă doare capul. renunț la părerea Ioanei. trec pe muțește cu localnicii. în 3 minute ajung la hotel. ne învârteam în proximitatea lui de 30 de minute. probabil că mai obosește și Ioana seara. în fine, dau de un neozeelandez zen cu o fundiță legată pe cap. mă uit mai bine la el. nu știu ce să zic, vorbea frumos, calm. îl bănuiesc după gesturi. camera este la 3 metri de recepție și frigiderul plin de bere. iau 2 și ies pe terasă. dau de Francois. 2.000 de kilometri pe răboj! prietenul meu! nu are permis de motocicletă. nici aici, nici acasă în Franța. evident că nu are nici permisul internațional de conducere. el are în schimb o bere în mână. povestim. s-a descurcat până acum. se scurge o oră. cobor spre centru. piața de seară promite multe. cel puțin la recepția hotelului. o iau pe jos, trec podul și aterizez în mijlocul acțiunii. încep cu o clătită din foaie de orez cu umplutură la grătar. mi se topește în gură. aperitiv. om lângă om. trag pe dreapta la o terasă și bag o zeamă. simt că mă prinde ațipeala. scot aparatul foto. pozez vecinii. simpatici. nu vorbesc engleza, dar legăm un scurt schimb cultural. mă smulg de la masă, mă plimb printre tarabe. dau o tură. poză în stânga, poză în dreapta. hopa! o mimoză! o frumusețe locală! o prind de mână. îi arăt aparatul foto. se rușinează. zâmbește. râde. apare mușchiul. schimb de priviri. ”poți să-i faci poză!” măsor boul. ”nu te-am întrebat pe tine, vorbeam cu ea!” fata zâmbește. aprobă din cap. profit de o dugheană iluminată mai bine și îi fac câteva fotografii. este frumoasă. delicată. îi arăt pozele și mulțumesc pentru moment. se pierde în mulțime cu boul de mână. revin la tarabe și bâlci. o iau spre hotel. mă sună mama și stau cu ea la povești. mă bucur că am reușit să vorbim până la urmă. într-un final ajung în pat...


tată și fiu

  • Black Facebook Icon
  • Black Instagram Icon

​© 2020 crizoteca